In urma cu aproape 3 luni am aterizat direct in Israel. :)) Intotdeauna am visat sa vizitez tara aceasta dar niciodata nu am crezut ca o sa ajung aici. Pur si simplu mi se parea prea fantastic visul. Anyways se pare ca zicala " Dreams come true" e adevarata. M-am bucurat 3 luni ,aproape, de aceasta tara atat de mica dar atat de puternica. Am vizitat multe chestii interesante si inca au mai ramas atat de multe lucruri pe care as vrea sa le vad, poate la vara viitoare. Saptamana trecuta am fost la Ierusalim pentru a vizita Muzeul Holocaustului "Yad Vashem". A fost o experienta trista si pentru prima data mi-a fost rusine de Romania. Daca unora le e rusine de tara noastra din cauza aspectului sau mentalitatii, pe mine cauzele astea nu m-au facut sa ma rusinez de ea. Insa cand am aflat ca Romania a fost a 3-a tara din Europa cu cei mai multi evrei ucisi in lagare, mi-a fost rusine. Din 757.000 de evrei au mai ramas in viata doar 357.000. Am avut posibilitatea sa ascult marturiile unor supravietuitori ; vreau sa spun ca niciodata nu am inteles cu adevarat prin ce chinuri au trecut acesti oameni. Una dintre supravietuitoare povestea cum a aflat ca a ramas insarcinata si cat de speriata a fost de acea veste. Auzea in fiecare zi strigatele copiilor din ghetouri. Ii vedea zilnic ucisi deoarece erau prea mici pentru a munci.
I-a spus doctorului ca ea nu vrea sa aiba acel copil, ca vroia sa faca avort. Doctorul a refuzat-o cand aceasta nu a avut bani sa ii plateasca. Sotul ei nu stia nimic. S-a dus acasa, a udat un prosop, l-a pus pe burta, iar apoi a pus fierul de calcat in priza si se calca pe burta. A suferit chinuri ingrozitoare in speranta de a-si ucide copilul, ca acesta sa nu aiba de suferit de foame sau sa fie ucis inaintea ochilor ei. Inca nu pot intelege cum ai putea face un asemenea lucru, insa, laudat sa fie Tatal, nu m-am nascut in acea perioada pentru a fi martora acelei ferocitati.Well, copilul nu a murit, s-a nascut si a supravietuit. Mama lui ii promitea cand acesta era doar un bebelus ca ii va povesti totul despre holocaust si de ce a incercat ce a incercat, insa nu a reusit niciodata. Amintirile despre acel timp erau atat de intuncate si dureroase incat nu a vrut sa mai deschida cutia si sa priveasca inauntru. Am avut ocazia, sa vad ce s-a mai pastrat din paturile in care dormeau, incaltamintea si hainele pe care le purtau. In gradina muzeului am vazut si un vagon in care erau transportati evreii. Poze din ghetouri, gropi pline de cadavre, strazile erau pline de trupuri cazute din cauza foamei sau pur si simplu erau impuscati ca s-au apropiat prea tare de gardul ce despartea ghetoul de strada principala. Nici nu prea am cuvinte sa pot descrie ce am vazut. Nu incetez sa ma gandesc cum a fost posibil (si inca e posibil in unele tari) o asemenea cruzime. Cum au putut oamenii sa supuna unor asemenea chinuri alti oamenii, alte fiinte umane. Cum au putut sa scoata toti ochii albastri doar pentru ca faceau colectie??? Pentru mine e un lucru de neinteles.
Privesc azi spre acesti oameni si ma cuprinde o asa tristete. Ma gandesc la grijile noastre, a celor tineri, din aceasta zi. "Trebuie neaparat sa imi cumpar acea pereche de pantofi, daca nu se prabuseste lumea", "Hey, tati, imi trebuie un nou telefon. Cel pe care il acum, ei bine merge, dar nu mai e in trend." Serios? Ne gandim la ce masina sa ne luam cand implinim mult doritii 18. Rochii, genti, esarfe, telefoane, masini, pantofi, farduri, I-pad-uri, I-phone-uri, I-pad-uri, bijuteri etc. Zilnic vad aceleasi uniforme verzi si posomorate imbracate de aceleasi fete triste, batute de soare, copii. Tineri care ar trebui sa aiba grijile noastre, ce sa imbrace, ce sa isi cumpere la implinirea celor 18 ani. Stiti ce primesc cadou de absolvire? O uniforma si un loc obligatoriu in armata. Impresionant cadou. Nu pot inceta in a ma gandi ca sunt doar niste copii. Niste copii care sunt obligati sa se maturizeze atat de repede. Ceea ce vor experimenta pe campul de lupta le va marca si contura viata. Sunt doar de cateva luni aici si conflictele astea m-au secat. Nopti nedormite, rachete cu duiumul, avioane cat e ziua si noaptea de mare, geamuri bubuind... + alarma. Nu cea de la telefon, ar fi fost chiar prea de tot sa cante o melodie de top sau ceva, dar nu. E alarma aceea de razboi care baga frica in oase si imprastie teroarea in aer. Toate ingrijorarile mele par atat de mici acum. Probabil aceasta a fost lectia pe care Dumnezeu a vrut sa ma invete aici. Imi putea fi mult mai rau in viata, insa datorita dragostei lui am tot ce e mai bun. Familie, prieteni (putini dar buni), dragoste, casa si o garderoba superba. Nu o sa ma mai plang niciodata ca nu am cu ce sa ma imbrac. Ajuta-ma Doamne. Hahaha...vesnica problema a fetelor.
Saptamana viitoare pe vremea aceasta o sa fiu in gara din Bucuresti, asteptand trenul spre casa. O sa imi fie dor de pamanturile acestea, de oamenii de aici... O sa imi fie dor de Israel, insa privesc cu incredere spre vara urmatoare ... Cine stie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu