Well, in momentul de
fata sunt la tara… un mic sat numit Suaras. Veriile copilariei in mare parte aici le-am
petrecut. Au trecut exact 3 saptamani de
cand m-am intors acasa si inca nu m-am saturat de frumusetea care ma
inconjoara. Nu ma refer la gropile din asfalt sau mizerile aruncate aiurea cand recipientul pentru gunoi
se afla la doar 2 metri mai in fata. Vorbesc de frumusetea satului. Frumusetea
naturii neatinse inca de prostia omului. (Mi-e teama ca in curand va
disparea orice urma de natura si urbanismul ii va lua locul…) E atat de
liniste si CALM aici. Satul natal al
tatalui meu este extraordinar. Asezat intr-o vale, inconjurat pretutindeni de
movile imense verzi, presarate ici-colo cu livezi si strabatut de 2 vai, Suaras
este un sat care te “fura” intr-o clipeala. Pentru o zi sau mai multe vei putea
chiar sa uiti de grijile care te apasa… Aici cerul parca e mai albastru si
norii parca nu sunt atat de intunecati. E Suaras – satul natal al tatalui meu.
Cum as putea spune ca sunt saraca? Cum m-as putea plange
cand am binecuvantarea de a ma bucura de aceste minunatii… cel putin pentru
acum? Vara trecuta am cunoscut o tipa din America,
Jenny. Ne plimbam aiurea si nu contenea
sa se minuneze de fiecare copac, fiecare fir de iarba netaiat , de traiul simplu,
de o floare, sau de ciripitul unei pasari...
(eram in oras…) Imi zicea ca trebuie sa
ne simtim atat de binecuvantati ca ne putem bucura inca de salbaticia
naturii… In momentul respectiv am ras in gandul meu si imi ziceam ca nu putea
vorbi serios… I mean, suntem cam cu 50 de ani in urma lor…practic suntem
primitivi. Insa dupa ce am locuit 3 luni intr-un loc destul de pustiu, fara
prea multa vegetatie am ajuns sa imi dau seama despre ce vorbea. Parca nici
gropile nu le mai vad atat de bine.:)) Serios acuma... Iubesc tara
aceasta, dar nu iubesc oamenii corupti. Si cei din urma sunt motivul pentru
care atat de multi romani isi fac camine dincolo de granitele ei.
Sa nu ma intelegeti gresit, voi cei care imi cititi
gandurile, cand voi zice: Oare toti scriitorii isi gasesc atat de greu un
subiect despre care sa scrie? Nu ma cred scriitoare, ci mai degraba o
sclava a cuvintelor. Cand eram mai mica, pe vremea cand toate fetele
aveau jurnal cu lacatel, mi-am cumparat
si eu, nu unul ci mai multe. Chestia era ca nici macar nu stiam ce sa scriu in
ele. Vedeti voi, pe atunci nu eram decat o copila, nu am strabatut furtuni, nu
am fost doborata de valuri, nu am avut parte de experiente care sa ma marcheze
sau incercari care sa-mi descopere izvorul cuvintelor. Crescand, acestea m-au
izbit tot mai mult, tot mai des… Viata mea se transforma incet incet intr-o
cursa a alegerilor. Am inceput sa fiu chinuita de alegeri, bantuita de
consecinte, lovita de incertitudini. Toate aceste lucruri negative cat si pozitive
m-au condus incet incet pe drumul cuvintelor.
L-a inceput alegeam cuvinte la nimereala si le asezam una langa alta in
speranta ca va iesi ceva. Imi citesc
adeseori primul jurnal in care am reusit sa pun cateva ganduri si ma amuz copios.
Eram tare saraca in cuvinte pe atunci.
Cu timpul am tot inaintat pe drum. Am inceput sa-mi dau seama de
combinatii. Am inceput sa invat culoriile lor si cum ar trebui asezate in asa
fel incat buchetul sa arate frumos. Uneori cand un sentiment nu imi dadea pace, incercam sa scap de el prin scris. (Ati auzit de terapie scrisului nu?
Pentru mine de cele mai multe ori functioneaza.) Ei bine, nu intotdeauna am
reusit sa gasesc cuvintele care sa descrie exact ce simt. Cautam zile intregi
pe sub pietre, dupa copaci si tufe de
macies, insa nu le gaseam. Pe cateva si acum le mai caut si continui sa sper ca
le voi gasi. 
Cutiuta mea inca mai are loc de cuvinte. Nu sunt foarte multumita
de numarul lor. Incerc sa inaintez pe drum, insa uneori e atat de cald si nici
un izvor nu se iveste pe cale. Ma asez la umbra unui copac si parca astept sa
cada cuvintele din el, ceea ce nu se intampla binenteles. Azi de exemplu am putut auzi cuvintele
strigand sa trec la treaba… Am ascultat nu cu foarte mult chef si am inceput sa
scriu “Well, in momentul de fata sunt la
tara… un mic sat numit Suaras. Veriile
copilariei…”
