Thoughts (Chapter 5)

Well,  in momentul de fata sunt la tara… un mic sat numit Suaras.  Veriile copilariei in mare parte aici le-am petrecut. Au trecut  exact 3 saptamani de cand m-am intors acasa si inca nu m-am saturat de frumusetea care ma inconjoara. Nu ma refer la gropile din asfalt sau  mizerile aruncate aiurea cand recipientul pentru gunoi se afla la doar 2 metri mai in fata. Vorbesc de frumusetea satului. Frumusetea naturii neatinse inca de prostia omului. (Mi-e teama ca in curand va disparea orice urma de natura si urbanismul ii va lua locul…) E atat de liniste si CALM aici.  Satul natal al tatalui meu este extraordinar. Asezat intr-o vale, inconjurat pretutindeni de movile imense verzi, presarate ici-colo cu livezi si strabatut de 2 vai, Suaras este un sat care te “fura” intr-o clipeala. Pentru o zi sau mai multe vei putea chiar sa uiti de grijile care te apasa… Aici cerul parca e mai albastru si norii parca nu sunt atat de intunecati.  E Suaras – satul natal al tatalui meu.

Cum as putea spune ca sunt saraca? Cum m-as putea plange cand am binecuvantarea de a ma bucura de aceste minunatii… cel putin pentru acum?    Vara trecuta am cunoscut o tipa din America, Jenny.  Ne plimbam aiurea si nu contenea sa se minuneze de fiecare copac, fiecare fir de iarba netaiat , de traiul simplu, de o floare, sau de ciripitul unei pasari...  (eram in oras…) Imi zicea ca trebuie sa  ne simtim atat de binecuvantati ca ne putem bucura inca de salbaticia naturii… In momentul respectiv am ras in gandul meu si  imi ziceam ca nu putea vorbi serios… I mean, suntem cam cu 50 de ani in urma lor…practic suntem primitivi. Insa dupa ce am locuit 3 luni intr-un loc destul de pustiu, fara prea multa vegetatie am ajuns sa imi dau seama despre ce vorbea. Parca nici gropile nu le mai vad atat de bine.:)) Serios acuma... Iubesc tara aceasta, dar nu iubesc oamenii corupti. Si cei din urma sunt motivul pentru care atat de multi romani isi fac camine dincolo de granitele ei. 

Sa nu ma intelegeti gresit, voi cei care imi cititi gandurile, cand voi zice: Oare toti scriitorii isi gasesc atat de greu un subiect despre care sa scrie? Nu ma cred scriitoare, ci mai degraba  o sclava a cuvintelor. Cand eram mai mica, pe vremea cand toate fetele aveau jurnal cu lacatel,  mi-am cumparat si eu, nu unul ci mai multe. Chestia era ca nici macar nu stiam ce sa scriu in ele. Vedeti voi, pe atunci nu eram decat o copila, nu am strabatut furtuni, nu am fost doborata de valuri, nu am avut parte de experiente care sa ma marcheze sau incercari care sa-mi descopere izvorul cuvintelor. Crescand, acestea m-au izbit tot mai mult, tot mai des… Viata mea se transforma incet incet intr-o cursa a alegerilor. Am inceput sa fiu chinuita de alegeri, bantuita de consecinte, lovita de incertitudini. Toate aceste lucruri negative cat si pozitive m-au condus incet incet pe drumul cuvintelor.  L-a inceput alegeam cuvinte la nimereala si le asezam una langa alta in speranta ca va iesi ceva.  Imi citesc adeseori primul jurnal in care am reusit sa pun cateva ganduri si ma amuz copios. Eram tare saraca in cuvinte pe atunci.  Cu timpul am tot inaintat pe drum. Am inceput sa-mi dau seama de combinatii. Am inceput sa invat culoriile lor si cum ar trebui asezate in asa fel incat buchetul sa arate frumos. Uneori cand un sentiment nu imi dadea pace, incercam sa scap de el prin scris. (Ati auzit de terapie scrisului nu? Pentru mine de cele mai multe ori functioneaza.) Ei bine, nu intotdeauna am reusit sa gasesc cuvintele care sa descrie exact ce simt. Cautam zile intregi pe sub pietre,  dupa copaci si tufe de macies, insa nu le gaseam. Pe cateva si acum le mai caut si continui sa sper ca le voi gasi.

Cutiuta mea inca mai are loc de cuvinte. Nu sunt foarte multumita de numarul lor. Incerc sa inaintez pe drum, insa uneori e atat de cald si nici un izvor nu se iveste pe cale. Ma asez la umbra unui copac si parca astept sa cada cuvintele din el, ceea ce nu se intampla binenteles.  Azi de exemplu am putut auzi cuvintele strigand sa trec la treaba… Am ascultat nu cu foarte mult chef si am inceput sa scriu “Well,  in momentul de fata sunt la tara… un mic sat numit Suaras.  Veriile copilariei…”

Thoughts (Chapter 4)

In urma cu aproape 3 luni am aterizat direct in Israel. :)) Intotdeauna am visat sa vizitez tara aceasta dar niciodata nu am crezut ca o sa ajung aici. Pur si simplu mi se parea prea fantastic visul. Anyways se pare  ca zicala " Dreams come true" e adevarata. M-am bucurat 3 luni ,aproape, de aceasta tara atat de mica dar atat de puternica. Am vizitat multe chestii interesante si inca au mai ramas atat de multe lucruri pe care as vrea sa le vad, poate la vara viitoare. Saptamana trecuta am fost la Ierusalim pentru a vizita Muzeul Holocaustului "Yad Vashem". A fost o experienta trista si pentru prima data mi-a fost rusine de Romania. Daca unora le e rusine de tara noastra din cauza aspectului sau mentalitatii, pe mine cauzele astea nu m-au facut sa ma rusinez de ea. Insa cand am aflat ca Romania a fost a 3-a tara din Europa cu cei mai multi evrei ucisi in lagare, mi-a fost rusine. Din 757.000 de evrei au  mai ramas in viata doar 357.000. Am avut posibilitatea sa ascult marturiile unor supravietuitori ; vreau sa spun ca niciodata nu am inteles cu adevarat prin ce chinuri au trecut acesti oameni. Una dintre supravietuitoare povestea cum a aflat ca a ramas insarcinata si cat de speriata a fost de acea veste. Auzea in fiecare zi strigatele copiilor din ghetouri. Ii vedea zilnic ucisi deoarece erau prea mici pentru a munci.
I-a spus doctorului ca ea nu vrea sa aiba acel copil, ca vroia sa faca avort. Doctorul a refuzat-o cand aceasta nu a avut bani sa ii plateasca. Sotul ei nu stia nimic. S-a dus acasa, a udat un prosop, l-a pus pe burta, iar apoi a pus fierul de calcat in priza si se calca pe burta. A suferit chinuri ingrozitoare in speranta de a-si ucide copilul, ca acesta sa nu aiba de suferit de foame sau sa fie ucis inaintea ochilor ei. Inca nu pot intelege cum ai putea face un asemenea lucru, insa, laudat sa fie Tatal, nu m-am nascut in acea perioada pentru a fi martora acelei ferocitati.Well,  copilul nu a murit, s-a nascut si a supravietuit. Mama lui ii promitea cand acesta era doar un bebelus ca ii va povesti totul despre holocaust si de ce a incercat ce a incercat, insa nu a reusit niciodata. Amintirile despre acel timp erau atat de intuncate si dureroase incat nu a vrut sa mai deschida cutia si sa priveasca inauntru. Am avut ocazia, sa vad ce s-a mai pastrat din paturile in care dormeau, incaltamintea si hainele pe care le purtau. In gradina muzeului am vazut si un vagon in care erau transportati evreii. Poze din ghetouri, gropi pline de cadavre, strazile erau pline de trupuri cazute din cauza foamei sau pur si simplu erau impuscati ca s-au apropiat prea tare de gardul ce despartea ghetoul de strada principala. Nici nu prea am cuvinte sa pot descrie ce am vazut. Nu incetez sa ma gandesc cum a fost posibil (si inca e posibil in unele tari) o asemenea cruzime. Cum au putut oamenii sa supuna unor asemenea chinuri alti oamenii, alte fiinte umane. Cum au putut sa scoata toti ochii albastri doar pentru ca faceau colectie??? Pentru mine e un lucru de neinteles.
Privesc azi spre acesti oameni si ma cuprinde o asa tristete. Ma gandesc la grijile noastre, a celor tineri, din aceasta zi. "Trebuie neaparat sa imi cumpar acea pereche de pantofi, daca nu se prabuseste lumea", "Hey, tati, imi trebuie un nou telefon. Cel pe care il acum, ei bine merge, dar nu mai e in trend." Serios? Ne gandim la ce masina sa ne luam cand implinim mult doritii 18. Rochii, genti, esarfe, telefoane, masini, pantofi, farduri, I-pad-uri, I-phone-uri, I-pad-uri, bijuteri etc. Zilnic vad aceleasi uniforme verzi si posomorate imbracate de aceleasi fete triste, batute de soare, copii. Tineri care ar trebui sa aiba grijile noastre, ce sa imbrace, ce sa isi cumpere la implinirea celor 18 ani. Stiti ce primesc cadou de absolvire? O uniforma si un loc obligatoriu in armata. Impresionant cadou. Nu pot inceta in a ma gandi ca sunt doar niste copii. Niste copii care sunt obligati sa se maturizeze atat de repede. Ceea ce vor experimenta pe campul de lupta le va marca si contura viata. Sunt doar de cateva luni aici si conflictele astea m-au secat. Nopti nedormite, rachete cu duiumul, avioane cat e ziua si noaptea de mare, geamuri bubuind... + alarma. Nu cea de la telefon, ar fi fost chiar prea de tot sa cante o melodie de top sau ceva, dar nu. E alarma aceea de razboi care baga frica in oase si imprastie teroarea in aer. Toate ingrijorarile mele par atat de mici acum. Probabil aceasta a fost lectia pe care Dumnezeu a vrut sa ma invete aici. Imi putea fi mult mai rau in viata, insa datorita dragostei lui am tot ce e mai bun. Familie, prieteni (putini dar buni), dragoste, casa si o garderoba superba. Nu o sa ma mai plang niciodata ca nu am cu ce sa ma imbrac. Ajuta-ma Doamne. Hahaha...vesnica problema a fetelor.
Saptamana viitoare pe vremea aceasta o sa fiu in gara din Bucuresti, asteptand trenul spre casa. O sa imi fie dor de pamanturile acestea, de oamenii de aici... O sa imi fie dor de Israel, insa privesc cu incredere spre vara urmatoare ... Cine stie?

Thoughts (Chapter 3)

Tot scriu si sterg...Scriu, sterg... Imaginatia iti joaca feste uneori, stii? Ce as putea scrie si sa fie interesant de citit? Probabil nu citeste nimeni ce scriu, insa intr-un fel ciudat lucrul acesta  nu ma face sa ma simt aiurea. Scriu intradevar ca sa fiu auzita, insa scriu si pentu mine - sa-mi descarc sufletul si sa-mi imbunatatesc arta scrisului. Macar daca cea din urma ar da roade. Haaha... De curand am incercat sa postez o firmitura din experienta mea din Israel, insa avand in vedere ca blog-ul si-a schimbat automat limba in ebraica, nu am reusit nimic.(Am incercat eu sa modific limba stati linistiti, dar fara reusita pana acum) Ce e mai rau e ca nici pagina nu s-a salvat. Sucks I know. As incerca sa o scriu din nou, dar de cele mai multe ori parca nu pot ajunge la cuvintele care erau inainte. Totusi voi incerca....Asa de dragul de a face ceva... De fapt, lasati. Tocmai discutam cu prietena mea Bianca pe mess si ziceam cum a trecut timpul. Parca numai acum am plecat de acasa, desi au trecut aproape 3 luni.  Asa ca voi scrie despre TIMP. Pot paria ca toti ne confruntam cu aceasta problema, si ca nu toti o iubim.
Timpul era frumos pe vremea cand eram copila. Atunci viata era atat de simpla iar timpul atat de distractiv. Imi amintesc cu placere cum calatoream 14 km pana la bunici in 30 de minute si mi se parea o vesnicie. Nici o grija in capusorul meu mare ( stiu...hahaa ). Alergam pe ulitele satului de dimineata pana seara, nu intram in casa nici macar la masa. Hrana mea si a celorlalti haiduci erau perele din gradina lelii Roza sau merele lui badea Ion. Ce era frumos in satul bunicii erau fantaniile de pe marginea strazii -nici de apa nu duceam lipsa. Aveam propriile noastre concursuri de talente si asta inca inainte sa fi aparut Romanii au talent sau talentele de peste hotare. Cand se facea seara, stateam pe banci si spuneam povesti horror facand pe grozavii sau ne jucam de-a v-ati ascunselea pana cand veneau parintii in sat sa ne caute. Frumoase timpuri. Cu cat am crescut cu atat  viata a devenit mai complicata si timpul a inceput sa se grabeasca parca. Au inceput sa apara greselile si consecintele atat de dureroase. Putin cate putin copilaria a inceput sa paleasca iar mai apoi sa inghete. Uneori cand ingrijorarile uita de mine, simt cum se dezgheata si ma apuca o nebunie copilareasca si atunci as vrea ca timpul sa se opreasca ; dar nu o face. Mii-a luat momente frumoase, timpul, momente de glorie, persoane dragi si m-a lasat doar cu amintiri. Tot el a fost acela care mi-a luat si momentele intunecate ale vietii, vorbele veninoase, lasandu-ma cu cicatrici. Cred ca aici s-ar fi putut descurca mai bine si sa le fi ars iar cenusa sa o fi aruncat in vant. Insa o parte din mine stie ca aceste lucruri negative m-au facut mai puternica, mai rezistenta... Pe cine pacalesc? hahahaa... Daca as fi putut le-as fi ocolit cu siguranta si m-as fi scutit de suferinta. Nu m-au facut  mai puternica, in schimb au rupt putin cate putin din incredere in propia mea persoana. Dar e timpul sa ma ridic la lupta, nu? Destul... O sa fac ceea ce trebuia sa fac demult. O sa ma folosesc de suferinta ca sa generez putere. Am uitat cine a zis vorba asta, dar mi-a ramas intiparita in minte. Ma bucur ca mi-am adus-o aminte. :)
Timpul nu e asa frumos acum. Trece atat de repede si parca nu apuc sa fac nimic. Mi-e teama ca o sa ma sfarsesc si nu o sa ajung sa imi las amprenta in lume. Mi-e teama ca o sa ma sfarsec inainte ca sa dau ce e mai bun din mine. Daca el se grabeste, ar trebui sa ma grabesc si eu. Dar acest lucru imi provoaca indignare. Timpul e nemuritor pe cand eu... In plus, obosesc atat de repede si parca mai mult o dau in bara decat sa excelez. Dar in final, daca tot ma confrunt cu problema timpului nu o sa pierd neincercand. Timpul va avea parte de propria lui lupta cu mine. Cine stie? Poate la urma cerul va fi de partea mea si voi invinge!