Thoughts (Chapter 3)

Tot scriu si sterg...Scriu, sterg... Imaginatia iti joaca feste uneori, stii? Ce as putea scrie si sa fie interesant de citit? Probabil nu citeste nimeni ce scriu, insa intr-un fel ciudat lucrul acesta  nu ma face sa ma simt aiurea. Scriu intradevar ca sa fiu auzita, insa scriu si pentu mine - sa-mi descarc sufletul si sa-mi imbunatatesc arta scrisului. Macar daca cea din urma ar da roade. Haaha... De curand am incercat sa postez o firmitura din experienta mea din Israel, insa avand in vedere ca blog-ul si-a schimbat automat limba in ebraica, nu am reusit nimic.(Am incercat eu sa modific limba stati linistiti, dar fara reusita pana acum) Ce e mai rau e ca nici pagina nu s-a salvat. Sucks I know. As incerca sa o scriu din nou, dar de cele mai multe ori parca nu pot ajunge la cuvintele care erau inainte. Totusi voi incerca....Asa de dragul de a face ceva... De fapt, lasati. Tocmai discutam cu prietena mea Bianca pe mess si ziceam cum a trecut timpul. Parca numai acum am plecat de acasa, desi au trecut aproape 3 luni.  Asa ca voi scrie despre TIMP. Pot paria ca toti ne confruntam cu aceasta problema, si ca nu toti o iubim.
Timpul era frumos pe vremea cand eram copila. Atunci viata era atat de simpla iar timpul atat de distractiv. Imi amintesc cu placere cum calatoream 14 km pana la bunici in 30 de minute si mi se parea o vesnicie. Nici o grija in capusorul meu mare ( stiu...hahaa ). Alergam pe ulitele satului de dimineata pana seara, nu intram in casa nici macar la masa. Hrana mea si a celorlalti haiduci erau perele din gradina lelii Roza sau merele lui badea Ion. Ce era frumos in satul bunicii erau fantaniile de pe marginea strazii -nici de apa nu duceam lipsa. Aveam propriile noastre concursuri de talente si asta inca inainte sa fi aparut Romanii au talent sau talentele de peste hotare. Cand se facea seara, stateam pe banci si spuneam povesti horror facand pe grozavii sau ne jucam de-a v-ati ascunselea pana cand veneau parintii in sat sa ne caute. Frumoase timpuri. Cu cat am crescut cu atat  viata a devenit mai complicata si timpul a inceput sa se grabeasca parca. Au inceput sa apara greselile si consecintele atat de dureroase. Putin cate putin copilaria a inceput sa paleasca iar mai apoi sa inghete. Uneori cand ingrijorarile uita de mine, simt cum se dezgheata si ma apuca o nebunie copilareasca si atunci as vrea ca timpul sa se opreasca ; dar nu o face. Mii-a luat momente frumoase, timpul, momente de glorie, persoane dragi si m-a lasat doar cu amintiri. Tot el a fost acela care mi-a luat si momentele intunecate ale vietii, vorbele veninoase, lasandu-ma cu cicatrici. Cred ca aici s-ar fi putut descurca mai bine si sa le fi ars iar cenusa sa o fi aruncat in vant. Insa o parte din mine stie ca aceste lucruri negative m-au facut mai puternica, mai rezistenta... Pe cine pacalesc? hahahaa... Daca as fi putut le-as fi ocolit cu siguranta si m-as fi scutit de suferinta. Nu m-au facut  mai puternica, in schimb au rupt putin cate putin din incredere in propia mea persoana. Dar e timpul sa ma ridic la lupta, nu? Destul... O sa fac ceea ce trebuia sa fac demult. O sa ma folosesc de suferinta ca sa generez putere. Am uitat cine a zis vorba asta, dar mi-a ramas intiparita in minte. Ma bucur ca mi-am adus-o aminte. :)
Timpul nu e asa frumos acum. Trece atat de repede si parca nu apuc sa fac nimic. Mi-e teama ca o sa ma sfarsesc si nu o sa ajung sa imi las amprenta in lume. Mi-e teama ca o sa ma sfarsec inainte ca sa dau ce e mai bun din mine. Daca el se grabeste, ar trebui sa ma grabesc si eu. Dar acest lucru imi provoaca indignare. Timpul e nemuritor pe cand eu... In plus, obosesc atat de repede si parca mai mult o dau in bara decat sa excelez. Dar in final, daca tot ma confrunt cu problema timpului nu o sa pierd neincercand. Timpul va avea parte de propria lui lupta cu mine. Cine stie? Poate la urma cerul va fi de partea mea si voi invinge!