Thoughts (Chapter 7) Questions vs Silence

So many thoughts are rushing through my head right now... What is strange is that I can't find the words to write them down. I had a conversation with God today. I remembered that 3 years ago or something like that, I asked Him 3 questions and  He promised that He will give me the answers, but He didn't yet. I told Him today that I still have those question, I still want my answers. Then I remembered something that Kim Walker (known as the worship leader for Jesus Culture) once said that she had questions too, she wanted answers too, but more than that... more than answers to her questions, she wanted Him. So, as I was talking to God,  reproaching Him that He didn't gave me the answers, I realized  that I want Him more than anything. I choose to trust Him that He will give my answers when He thinks is the right time, even if that means I will have to wait a thousand years...
I know He has a plan for me. I know I have a purpose in this world. More than just getting married, have kids and succeed in a carrier. I know! I just have to listen very carefully and be patient. And here comes the big issue. I'm not patient at all. I know it's wrong and I know I have to work on that. So I think this is God's idea to teach me how to be patience. I'm smiling while I am writing this because I'm  thinking : God! There've been 3 years!!! 3 years, God! Isn't that enough?   ...

Foolish thoughts! I'm a believer and when the right time comes I'll get my answers and much more...
God made life simple it is us who complicates it. He told us to put all of our problems in His powerful  hands and trust Him entirely. Why don't we just do that and be free? Why do we choose to worry instead of being relaxed? Why do we choose to break ourselves trying to solve our problems on our own instead of asking for help? Why do I keep searching for those answers when I should just trust God? Cause He knows what's best for me.
Jesus himself told us to ask for anything in his name and He would do it.

"Very truly I tell you, whoever believes in me will do the works I have been doing, and they will do even greater things than these, because I am going to the Father. And I will do whatever you ask in my name, so that the Father may be glorified in the Son. You may ask me for anything in my name, and I will do it."
                                                                                                                   (John 14: 12-14)

I asked. He respond, He always does. But I can't blame Him for telling me to wait. He is my Father. And like a father, he knows what's best for his children. So, I will learn to wait patiently... Cause what He promised,  He fulfills!

Thoughts (Chapter 6) He is with you!

"Though the mountains be shaken
and the hills be removed,
yet my unfailing love for you will not be shaken
nor my covenant of peace be removed,”
says the Lord, who has compassion on you."
                                        Isaiah 54:10

This was the God's word for me, on the first day of 2013... So comfortable to know that He will always be there for me, no matter what.
Sometimes I feel like I don't belong... Sometimes I feel so alone, empty and cold. I feel numb. And in those very moments I'm struggling to remember His promises. He told us that He will never leave us, that He will always be there, that He has us in the palm of his hand. So why do we worry so much? Why do I worry so much? I am so good on telling someone "Do not worry. God will take care!" but when it comes to me... I give up so easily and let the anxiety to take control over my life.
I step back and crumble under pressure. I forget that God Himself promised He will be THERE. In my pain, in my sorrow, in my anxiety, in my nightmare. He promise me that He'll never leave my sight. That He will carry me over those things and put my feet on solid ground. That in Him I'm more than a conqueror.

              (“We are more than conquerors through Him who loved us.”Romans 8:37 )

I forget about His precious love, I forget about His perfect grace. I might even think that He abandoned me, even if I was the one who left. But you know what? He never forgets. No. He never forgets me. No matter what I think or do... No matter how much dirt is on me or how much I doubted Him, He will always, ALWAYS come back to rescue  me.

His love?! Oh, His love is... How should I describe it? One thing I know: I do not deserve it. I don't ! But still, here comes His love like a sunrise. When everything is dark in your life, cold and numb, here comes this perfect love, this pure love and embrace you, flood your heart, takes away all those negative things and makes you feel brand new... You are a brand new person...



So in this year trust His word. Trust Him with your life. He will never leave our sights. Oh,  how He love us! His unfailing love for you will not be shaken...

“Do not fear, for I have redeemed you;                     Since you are precious and honored in my sight,        
   I have summoned you by name; you are mine.          and because I love you,
When you pass through the waters,                           I will give people in exchange for you,
    I will be with you;                                                      nations in exchange for your life.
and when you pass through the rivers,                        Do not be afraid, for I am with you"
    they will not sweep over you.              
When you walk through the fire,                                                              Isaiah 43:2,4,5
    you will not be burned;
the flames will not set you ablaze.

He loved us first.. Think about it!

My 2013 Wish List

1. Have my best relationship with God.

2. Be a better person.

 









3. Finish my first year of college :)) College is nothing like I thought it would be.

4. Find my true self...

\

.











5. Visit a foreign country ( China, Greece, France or USA) <3

6. Take a scholarship.
7. Learn to swim. :| I know...

8. Buy a new  cell phone. yep...I need a brand new cell phone...:D

9. Meet him... :)))

10. Have a walk to remember...

11. Have a run in the rain.    With him or without him...

12. Climb a mountain.

13. Make a difference in the world.

14. Buy a Canon.

15. Write more. :)

Those are some of my wishes for this year. Hope they'll come true...:D
What about your wishes?

Thoughts (Chapter 5)

Well,  in momentul de fata sunt la tara… un mic sat numit Suaras.  Veriile copilariei in mare parte aici le-am petrecut. Au trecut  exact 3 saptamani de cand m-am intors acasa si inca nu m-am saturat de frumusetea care ma inconjoara. Nu ma refer la gropile din asfalt sau  mizerile aruncate aiurea cand recipientul pentru gunoi se afla la doar 2 metri mai in fata. Vorbesc de frumusetea satului. Frumusetea naturii neatinse inca de prostia omului. (Mi-e teama ca in curand va disparea orice urma de natura si urbanismul ii va lua locul…) E atat de liniste si CALM aici.  Satul natal al tatalui meu este extraordinar. Asezat intr-o vale, inconjurat pretutindeni de movile imense verzi, presarate ici-colo cu livezi si strabatut de 2 vai, Suaras este un sat care te “fura” intr-o clipeala. Pentru o zi sau mai multe vei putea chiar sa uiti de grijile care te apasa… Aici cerul parca e mai albastru si norii parca nu sunt atat de intunecati.  E Suaras – satul natal al tatalui meu.

Cum as putea spune ca sunt saraca? Cum m-as putea plange cand am binecuvantarea de a ma bucura de aceste minunatii… cel putin pentru acum?    Vara trecuta am cunoscut o tipa din America, Jenny.  Ne plimbam aiurea si nu contenea sa se minuneze de fiecare copac, fiecare fir de iarba netaiat , de traiul simplu, de o floare, sau de ciripitul unei pasari...  (eram in oras…) Imi zicea ca trebuie sa  ne simtim atat de binecuvantati ca ne putem bucura inca de salbaticia naturii… In momentul respectiv am ras in gandul meu si  imi ziceam ca nu putea vorbi serios… I mean, suntem cam cu 50 de ani in urma lor…practic suntem primitivi. Insa dupa ce am locuit 3 luni intr-un loc destul de pustiu, fara prea multa vegetatie am ajuns sa imi dau seama despre ce vorbea. Parca nici gropile nu le mai vad atat de bine.:)) Serios acuma... Iubesc tara aceasta, dar nu iubesc oamenii corupti. Si cei din urma sunt motivul pentru care atat de multi romani isi fac camine dincolo de granitele ei. 

Sa nu ma intelegeti gresit, voi cei care imi cititi gandurile, cand voi zice: Oare toti scriitorii isi gasesc atat de greu un subiect despre care sa scrie? Nu ma cred scriitoare, ci mai degraba  o sclava a cuvintelor. Cand eram mai mica, pe vremea cand toate fetele aveau jurnal cu lacatel,  mi-am cumparat si eu, nu unul ci mai multe. Chestia era ca nici macar nu stiam ce sa scriu in ele. Vedeti voi, pe atunci nu eram decat o copila, nu am strabatut furtuni, nu am fost doborata de valuri, nu am avut parte de experiente care sa ma marcheze sau incercari care sa-mi descopere izvorul cuvintelor. Crescand, acestea m-au izbit tot mai mult, tot mai des… Viata mea se transforma incet incet intr-o cursa a alegerilor. Am inceput sa fiu chinuita de alegeri, bantuita de consecinte, lovita de incertitudini. Toate aceste lucruri negative cat si pozitive m-au condus incet incet pe drumul cuvintelor.  L-a inceput alegeam cuvinte la nimereala si le asezam una langa alta in speranta ca va iesi ceva.  Imi citesc adeseori primul jurnal in care am reusit sa pun cateva ganduri si ma amuz copios. Eram tare saraca in cuvinte pe atunci.  Cu timpul am tot inaintat pe drum. Am inceput sa-mi dau seama de combinatii. Am inceput sa invat culoriile lor si cum ar trebui asezate in asa fel incat buchetul sa arate frumos. Uneori cand un sentiment nu imi dadea pace, incercam sa scap de el prin scris. (Ati auzit de terapie scrisului nu? Pentru mine de cele mai multe ori functioneaza.) Ei bine, nu intotdeauna am reusit sa gasesc cuvintele care sa descrie exact ce simt. Cautam zile intregi pe sub pietre,  dupa copaci si tufe de macies, insa nu le gaseam. Pe cateva si acum le mai caut si continui sa sper ca le voi gasi.

Cutiuta mea inca mai are loc de cuvinte. Nu sunt foarte multumita de numarul lor. Incerc sa inaintez pe drum, insa uneori e atat de cald si nici un izvor nu se iveste pe cale. Ma asez la umbra unui copac si parca astept sa cada cuvintele din el, ceea ce nu se intampla binenteles.  Azi de exemplu am putut auzi cuvintele strigand sa trec la treaba… Am ascultat nu cu foarte mult chef si am inceput sa scriu “Well,  in momentul de fata sunt la tara… un mic sat numit Suaras.  Veriile copilariei…”

Thoughts (Chapter 4)

In urma cu aproape 3 luni am aterizat direct in Israel. :)) Intotdeauna am visat sa vizitez tara aceasta dar niciodata nu am crezut ca o sa ajung aici. Pur si simplu mi se parea prea fantastic visul. Anyways se pare  ca zicala " Dreams come true" e adevarata. M-am bucurat 3 luni ,aproape, de aceasta tara atat de mica dar atat de puternica. Am vizitat multe chestii interesante si inca au mai ramas atat de multe lucruri pe care as vrea sa le vad, poate la vara viitoare. Saptamana trecuta am fost la Ierusalim pentru a vizita Muzeul Holocaustului "Yad Vashem". A fost o experienta trista si pentru prima data mi-a fost rusine de Romania. Daca unora le e rusine de tara noastra din cauza aspectului sau mentalitatii, pe mine cauzele astea nu m-au facut sa ma rusinez de ea. Insa cand am aflat ca Romania a fost a 3-a tara din Europa cu cei mai multi evrei ucisi in lagare, mi-a fost rusine. Din 757.000 de evrei au  mai ramas in viata doar 357.000. Am avut posibilitatea sa ascult marturiile unor supravietuitori ; vreau sa spun ca niciodata nu am inteles cu adevarat prin ce chinuri au trecut acesti oameni. Una dintre supravietuitoare povestea cum a aflat ca a ramas insarcinata si cat de speriata a fost de acea veste. Auzea in fiecare zi strigatele copiilor din ghetouri. Ii vedea zilnic ucisi deoarece erau prea mici pentru a munci.
I-a spus doctorului ca ea nu vrea sa aiba acel copil, ca vroia sa faca avort. Doctorul a refuzat-o cand aceasta nu a avut bani sa ii plateasca. Sotul ei nu stia nimic. S-a dus acasa, a udat un prosop, l-a pus pe burta, iar apoi a pus fierul de calcat in priza si se calca pe burta. A suferit chinuri ingrozitoare in speranta de a-si ucide copilul, ca acesta sa nu aiba de suferit de foame sau sa fie ucis inaintea ochilor ei. Inca nu pot intelege cum ai putea face un asemenea lucru, insa, laudat sa fie Tatal, nu m-am nascut in acea perioada pentru a fi martora acelei ferocitati.Well,  copilul nu a murit, s-a nascut si a supravietuit. Mama lui ii promitea cand acesta era doar un bebelus ca ii va povesti totul despre holocaust si de ce a incercat ce a incercat, insa nu a reusit niciodata. Amintirile despre acel timp erau atat de intuncate si dureroase incat nu a vrut sa mai deschida cutia si sa priveasca inauntru. Am avut ocazia, sa vad ce s-a mai pastrat din paturile in care dormeau, incaltamintea si hainele pe care le purtau. In gradina muzeului am vazut si un vagon in care erau transportati evreii. Poze din ghetouri, gropi pline de cadavre, strazile erau pline de trupuri cazute din cauza foamei sau pur si simplu erau impuscati ca s-au apropiat prea tare de gardul ce despartea ghetoul de strada principala. Nici nu prea am cuvinte sa pot descrie ce am vazut. Nu incetez sa ma gandesc cum a fost posibil (si inca e posibil in unele tari) o asemenea cruzime. Cum au putut oamenii sa supuna unor asemenea chinuri alti oamenii, alte fiinte umane. Cum au putut sa scoata toti ochii albastri doar pentru ca faceau colectie??? Pentru mine e un lucru de neinteles.
Privesc azi spre acesti oameni si ma cuprinde o asa tristete. Ma gandesc la grijile noastre, a celor tineri, din aceasta zi. "Trebuie neaparat sa imi cumpar acea pereche de pantofi, daca nu se prabuseste lumea", "Hey, tati, imi trebuie un nou telefon. Cel pe care il acum, ei bine merge, dar nu mai e in trend." Serios? Ne gandim la ce masina sa ne luam cand implinim mult doritii 18. Rochii, genti, esarfe, telefoane, masini, pantofi, farduri, I-pad-uri, I-phone-uri, I-pad-uri, bijuteri etc. Zilnic vad aceleasi uniforme verzi si posomorate imbracate de aceleasi fete triste, batute de soare, copii. Tineri care ar trebui sa aiba grijile noastre, ce sa imbrace, ce sa isi cumpere la implinirea celor 18 ani. Stiti ce primesc cadou de absolvire? O uniforma si un loc obligatoriu in armata. Impresionant cadou. Nu pot inceta in a ma gandi ca sunt doar niste copii. Niste copii care sunt obligati sa se maturizeze atat de repede. Ceea ce vor experimenta pe campul de lupta le va marca si contura viata. Sunt doar de cateva luni aici si conflictele astea m-au secat. Nopti nedormite, rachete cu duiumul, avioane cat e ziua si noaptea de mare, geamuri bubuind... + alarma. Nu cea de la telefon, ar fi fost chiar prea de tot sa cante o melodie de top sau ceva, dar nu. E alarma aceea de razboi care baga frica in oase si imprastie teroarea in aer. Toate ingrijorarile mele par atat de mici acum. Probabil aceasta a fost lectia pe care Dumnezeu a vrut sa ma invete aici. Imi putea fi mult mai rau in viata, insa datorita dragostei lui am tot ce e mai bun. Familie, prieteni (putini dar buni), dragoste, casa si o garderoba superba. Nu o sa ma mai plang niciodata ca nu am cu ce sa ma imbrac. Ajuta-ma Doamne. Hahaha...vesnica problema a fetelor.
Saptamana viitoare pe vremea aceasta o sa fiu in gara din Bucuresti, asteptand trenul spre casa. O sa imi fie dor de pamanturile acestea, de oamenii de aici... O sa imi fie dor de Israel, insa privesc cu incredere spre vara urmatoare ... Cine stie?

Thoughts (Chapter 3)

Tot scriu si sterg...Scriu, sterg... Imaginatia iti joaca feste uneori, stii? Ce as putea scrie si sa fie interesant de citit? Probabil nu citeste nimeni ce scriu, insa intr-un fel ciudat lucrul acesta  nu ma face sa ma simt aiurea. Scriu intradevar ca sa fiu auzita, insa scriu si pentu mine - sa-mi descarc sufletul si sa-mi imbunatatesc arta scrisului. Macar daca cea din urma ar da roade. Haaha... De curand am incercat sa postez o firmitura din experienta mea din Israel, insa avand in vedere ca blog-ul si-a schimbat automat limba in ebraica, nu am reusit nimic.(Am incercat eu sa modific limba stati linistiti, dar fara reusita pana acum) Ce e mai rau e ca nici pagina nu s-a salvat. Sucks I know. As incerca sa o scriu din nou, dar de cele mai multe ori parca nu pot ajunge la cuvintele care erau inainte. Totusi voi incerca....Asa de dragul de a face ceva... De fapt, lasati. Tocmai discutam cu prietena mea Bianca pe mess si ziceam cum a trecut timpul. Parca numai acum am plecat de acasa, desi au trecut aproape 3 luni.  Asa ca voi scrie despre TIMP. Pot paria ca toti ne confruntam cu aceasta problema, si ca nu toti o iubim.
Timpul era frumos pe vremea cand eram copila. Atunci viata era atat de simpla iar timpul atat de distractiv. Imi amintesc cu placere cum calatoream 14 km pana la bunici in 30 de minute si mi se parea o vesnicie. Nici o grija in capusorul meu mare ( stiu...hahaa ). Alergam pe ulitele satului de dimineata pana seara, nu intram in casa nici macar la masa. Hrana mea si a celorlalti haiduci erau perele din gradina lelii Roza sau merele lui badea Ion. Ce era frumos in satul bunicii erau fantaniile de pe marginea strazii -nici de apa nu duceam lipsa. Aveam propriile noastre concursuri de talente si asta inca inainte sa fi aparut Romanii au talent sau talentele de peste hotare. Cand se facea seara, stateam pe banci si spuneam povesti horror facand pe grozavii sau ne jucam de-a v-ati ascunselea pana cand veneau parintii in sat sa ne caute. Frumoase timpuri. Cu cat am crescut cu atat  viata a devenit mai complicata si timpul a inceput sa se grabeasca parca. Au inceput sa apara greselile si consecintele atat de dureroase. Putin cate putin copilaria a inceput sa paleasca iar mai apoi sa inghete. Uneori cand ingrijorarile uita de mine, simt cum se dezgheata si ma apuca o nebunie copilareasca si atunci as vrea ca timpul sa se opreasca ; dar nu o face. Mii-a luat momente frumoase, timpul, momente de glorie, persoane dragi si m-a lasat doar cu amintiri. Tot el a fost acela care mi-a luat si momentele intunecate ale vietii, vorbele veninoase, lasandu-ma cu cicatrici. Cred ca aici s-ar fi putut descurca mai bine si sa le fi ars iar cenusa sa o fi aruncat in vant. Insa o parte din mine stie ca aceste lucruri negative m-au facut mai puternica, mai rezistenta... Pe cine pacalesc? hahahaa... Daca as fi putut le-as fi ocolit cu siguranta si m-as fi scutit de suferinta. Nu m-au facut  mai puternica, in schimb au rupt putin cate putin din incredere in propia mea persoana. Dar e timpul sa ma ridic la lupta, nu? Destul... O sa fac ceea ce trebuia sa fac demult. O sa ma folosesc de suferinta ca sa generez putere. Am uitat cine a zis vorba asta, dar mi-a ramas intiparita in minte. Ma bucur ca mi-am adus-o aminte. :)
Timpul nu e asa frumos acum. Trece atat de repede si parca nu apuc sa fac nimic. Mi-e teama ca o sa ma sfarsesc si nu o sa ajung sa imi las amprenta in lume. Mi-e teama ca o sa ma sfarsec inainte ca sa dau ce e mai bun din mine. Daca el se grabeste, ar trebui sa ma grabesc si eu. Dar acest lucru imi provoaca indignare. Timpul e nemuritor pe cand eu... In plus, obosesc atat de repede si parca mai mult o dau in bara decat sa excelez. Dar in final, daca tot ma confrunt cu problema timpului nu o sa pierd neincercand. Timpul va avea parte de propria lui lupta cu mine. Cine stie? Poate la urma cerul va fi de partea mea si voi invinge!